Final de februarie 2019 Cam pe atunci am observat că piciorul stâng începe să fie mai leneș. În ce sens? Nu mai reușeam să mișc cum trebuie laba piciorului. M-am gândit ca oi fi făcut vreo entorsă, ceva, dar nu. Zilele au trecut și starea piciorului, încet încet, se agrava. Cel mai bine am observat în timpul orelor de sală când încercam anumite exerciții pentru fese și picioare. Am mers la medicul de familie și mi-a sugerat să merg la un medic neurolog, posibil să fie vreo hernie de disc. Zis și făcut, așa că…
Marți, 26 martie 2019 am mers la o doamnă doctor neurolog, m-a consultat, mi-a făcut un test de viteză de conducere nervoasă/ electroneurografie (mici electrozi sunt plasați pe piele, în zona piciorului – în cazul meu, pentru înregistrare, iar medicul aplică un mic șoc electric pentru a stimula nervii în diferite puncte pe traseul lor) și o electromiografie (EMG – un ac foarte subțire care conține un electrod microscopic este introdus în diferiți mușchi pentru a înregistra activitatea electrică normală sau anormală a fibrelor musculare).
La finalul celor două teste, doamna doctor a concluzionat că nu pare să fie de la coloană (and I was like Yey) ci pare să fie de la cap (Nooo). Mi-a recomandat un RMN cranio-cerebral pentru a vedea exact ce și cum.
Joi, 28 martie 2019 am făcut RMN-ul. A fost un pic interesant întrucât ești introdus într-un aparat (doar capul și un pic din torace – în cazul meu) pentru 45-50 de minute, și nu ai voie să te miști deloc. Este și mai palpitant când ești răcit și tușești. Cu multă determinare am reușit să stau nemișcată pe toată durata procedurii. Și muzica din căști a făcut ca timpul să treacă mai repede.
Vineri, 29 martie 2019 În jurul orei 12:00 a venit rezultatul RMN-ului. Am tras un ochi peste, am văzut ceva leziuni de diferite dimensiuni. Am sunat imediat pe doamna doctor neurolog (de asta zic că este foarte importantă relația pacient-medic, să ai încredere în medic, nu în google), și mi-a spus că mă așteaptă la ora 14:00. Când s-a uitat pe rezultat, mi-a recomandat să merg la un neurochirurg. M-a întrebat dacă cunosc pe cineva la care aș dori să merg, dar nu știam pe nimeni, vă dați seama, era prima oară când eram pusă într-o situație de genul. Am rugat-o pe doamna doctor să îmi recomande dumneaei pe cineva și mi l-a recomandat pe domnul profesor Poeată. Am sunat la domnul doctor și am reușit să prind un loc la ora 17:00, în aceeași zi, la cabinetul său particular. Iau puiul mic după mine, mergem să-l luăm și pe tati de la serviciu, și ne îndreptăm rapid la cabinetul domnului doctor. În timp ce puiul era cu tati pe afară, îmi așteptam cuminte rândul la domnul profesor. Am intrat, i-am dat CD-ul cu pozele mele :), s-a uitat, m-a consultat, a revenit din nou la laptop, și întreb timidă ce ar putea fi. Îmi spune că da, sunt niște leziuni pe creier, două mai mari, una situată în lobul frontal, pe partea dreaptă, care îmi afectează piciorul stâng, și cealaltă în lobul temporal bazal pe partea stângă. Pe lângă acestea două, mai sunt câteva mai mici, în diferite zone ale creierului, greu accesibile și inoperabile. Da, trebuie operație să îndepărtăm măcar pe cea care îmi deranjează piciorul, cât mai repede, o săptămână – maxim două. Mi-a recomandat să fac un CT whole body (torace, abdomen și pelvis) întrucât nu știe de unde ar putea fi leziunile respective. De asemenea a dorit să discute și cu soțul. Am făcut schimb de dădacă cu soțul; l-am întrebat după ce a discutat domnul profesor și mi-a zis că voia să se asigure că în cazul în care apar simptome mai grave să merg de urgență la Neurochirurgie. Eu am început să sun pe la diverse centre pentru o programare cât mai rapidă la un Computer Tomograf. Am reușit să prind loc
Luni, 1 aprilie, ora 13:00 și iată-mă ajunsă, nemâncată de mai bine de 24 h. Investigația a durat aproximativ 15 minute, după care m-am dus acasă, urmând ca a doua zi să revin după rezultat. Pe la ora 17:00 primesc telefon de la centru cum că rezultatul este gata și pot să-l ridic. L-am rugat pe soț să meargă el să-l ia și să-mi facă o poză la rezultat că eram foarte curioasă. Așa a și făcut scumpul meu. M-am uitat pe rezultat, era ceva pe acolo, pe la plămâni, mă uit la diagnostic, scrie ceva de neoplasm. Ok, caut pe net, ca tot omul, ce înseamnă neoplasm bronho-pulmonar. Șoc și groază: cancer la plămâni. Nu, nu se poate, e ceva în neregulă cu rezultatul, sigur e greșit. Până a ajuns soțul acasă eram ca pe ghimpi, nu aveam stare deloc, mă uitam pe geam după el. Și a venit, a intrat în casă, ne-am uitat unul la celălalt fără să ne zicem nimic și ne-am luat în brațe strâns strâns. M-am apucat de bocit, iar el încerca să mă calmeze: nu e corect, nu are cum să fie asta, ești tânără, nu ai niciun simptom, sigur este greșit rezultatul. Eu continuam: am atâtea de făcut, vreau să trăiesc, să mă bucur de viață, să văd puiul cum crește mare și bun. M-am răcorit și am început să ne gândim la ce vom face în continuare. Am decis să o sunăm pe doamna doctor de familie și să o informăm, poate ne dă niște sfaturi. Am discutat cu dumneaei și ne-a recomandat să mergem la Institutul Regional de Oncologie a doua zi, la domnul doctor chirurg Cristian Sandu, specialist pe chirurgie toraco-pulmonară, poate reușim să prindem un loc să mă consulte cu toate că nu aveam nicio programare făcută. Zis și făcut.
În postul următor vă voi povesti cum a fost întâlnirea cu domnul doctor, cum au colaborat domnii chirurgi între ei și ce investigații am mai făcut până la operație.