Marți, 2 aprilie, ora 5:30 Cu dosarul pregătit, chem un Uber care să mă ducă la Institutul Regional de Oncologie. Am avut noroc că șoferul care a preluat comanda lucra chiar la IRO și a făcut un lucru foarte drăguț: i-am spus că trebuie să ajung la domnul doctor Sandu, doar că nu știu cabinetul și cum să ajung acolo așa că, atunci când am ajuns la institut, m-a condus dumnealui la cabinetul domnului doctor. Din ce am observat, există un tipar în cadrul IRO, cel puțin. Fiecare doctor are o asistentă, care vine în jurul orei 07:30, înregistrează toți pacienții care vin, află problemele fiecăruia (dacă au venit pentru rețetă sau pentru o investigație), pregătește cazul fiecărui pacient ca atunci când domnul doctor vine, lucrurile să decurgă mult mai repede. Întrucât nu aveam programare, eu am intrat în jurul orei 9 la domnul doctor. Dumnealui nu a menționat de cancer (cel mai probabil încerca să nu mă sperie), dar a spus că trebuie să facem o bronhoscopie (sau fibrobronhoscopie – procedură prin care medicul pneumolog investighează căile respiratorii de la nivelul plămânilor cu ajutorul unui fibroscop) pentru a preleva o mică probă pentru biopsie. M-a programat pentru ziua de vineri. După ce am plecat de la IRO am ajuns la Spitalul de Neurochirurgie pentru a vedea și domnul doctor Poeată rezultatul de la CT. Domnul doctor era în sala de operație așa că am vorbit cu medicii rezidenți ai dumnealui. Au pregătit un fișier cu diferite informații utile precum datele mele, diagnosticul, print screen-uri de la CT și RMN, și faptul că am fost programată la bronhoscopie vineri. Când a ieșit domnul profesor din sala de operații a decis să ia legătura cu domnul doctor Sandu de la IRO pentru a anula bronhoscopia că oricum trebuie să mă opereze și o sa vadă exact natura acelor tumori.
Miercuri, joi și vineri Au urmat o serie de investigații: analize, electrocardiograma, control la medicină internă din cauza unei tuse care persista. Mă prezentam dimineața la spital, iar după ce terminam investigațiile pe ziua respectivă, fiind din Iași, aveam opțiunea de a rămâne internată sau să plec acasă. Evident că voiam să stau cât mai mult cu familia. În weekendul ăla am și pregătit puiul mic, tot îi spuneam că mami săptămâna următoare o să fie plecată la spital, dar el o să fie pe mâini bune, cu bunicii și tati, și că o să vin peste o săptămână acasă la el (am vorbit cu soțul că cel mai bine ar fi să nu îl aducă pe îngeraș la spital).
Luni, 8 aprilie, am fost programată pentru operație. În cazul operațiilor pe creier (cel puțin), partenerul de viață trebuie să își dea acordul în ceea ce privește operația. De asemenea, este recomandat să ai minim 3 persoane care să fi donat pentru tine, în situația în care este nevoie de sânge în timpul operației. Din fericire, nu am avut nevoie de transfuzie (mulțumesc celor care au donat, sunt convinsă că sângele vostru a ajutat alte persoane în suferință).
Luni mi-am luat la revedere și de la podoaba capilară – voi știți ce nasol e fără păr? Acum înțeleg bieții băieți care nu vor să se tundă iarna, simt orice adiere de vânt :).
În jurul orei 12 am intrat în sala de operație, cu inima cât un purice. Doamnele asistente m-au așezat pe masa de operație, mi-au pus niște chestii care să îmi monitorizeze bătăile inimii, în timp ce eu îmi admiram pozele cu craniul meu ce erau încărcate pe monitoarele din fața mesei de operații. La un moment dat, doamna asistentă mi-a introdus anestezicul și am intrat în lumea viselor. În jurul orei 17 am ieșit din sala de operație și am fost dusă într-un salon pe secția de terapie intensivă. Când m-am trezit din anestezie, a venit soțul să mă vadă pentru două minute (nu au voie la terapie intensivă decât o oră pe zi, într-un anumit interval orar). Îmi aduc aminte vag, mi-a zis ca am ieșit din operație, a fost totul bine și să iau să mă odihnesc. Așa am și făcut. Noaptea am petrecut-o la ATI iar a doua zi dimineața am ajuns în salon. Am stat 7 zile internată, condițiile din spital sunt foarte ok, eram 6 persoane în salon, mâncarea foarte bună – chiar am rugat soțul să nu îmi aducă mâncare de acasă, curățenie exemplară (spălau doamnele infirmiere de 3 ori pe zi), doamnele asistente foarte drăguțe.
Mi-a fost tare dor de puișor, dar mă bucurau enorm pozele primite de la bunici pe WhatsApp (ei erau babysitteri acum).
Luni, 15 aprilie, am fost externată. Starea piciorului mi se agravase după operație, am plecat cu o orteză la piciorul stâng – avea piciorul tendința să ‘fugă’ – însă medicul mă atenționase că este ceva normal, că va urma o perioadă de recuperare și kinetoterapie. Când am ajuns acasă aveam inima cât un purice, de dorul celui mic. El dormea de amiază, așa că am mai stat de vorbă cu bunicii până cel mic a dat semne de trezire. A început să miște și s-au dus bunicii să-l aducă, eu mișcându-mă mult mai greu. Mi-au dat lacrimile până l-am văzut, dar mă și gândeam cum o să reacționeze când mă va vedea cu capul bandajat și șchioapă. Din fericire, a reacționat foarte bine, i-am explicat că mami are ‘au-au’ la cap și la picior, să nu se sperie, nu s-a schimbat nimic, doar că acum trebuie să mă așez pe fotoliu ca să pot să-l iau în brațe. A fost foarte înțelegător, iar de fiecare dată când voia în brațe, mă lua încet de mână și mă conducea la fotoliu.
Să-mi spuneți voi mie că cei mici nu înțeleg!!!
